Am acceptat în momentul în care m-au provocat ele pe mine prin învățatul lor și am început să le mănânc în timp ce le scriam. Și nu s-au oprit doar acolo! Când mi s-au lipit de limbă m-au convins să creez lumi noi. Așa că le-am acceptat provocarea. Nu mă fac ele pe mine, ci eu pe ele.
Niciodată nu m-am înțeles cu tehnologia. Mi-e mai ușor să folosesc cuvintele. Mi s-a dat gură să vorbesc. Plus că mă distrează să-i văd pe cei de-o vârstă cu mine care nici nu știu cum arată cartea și când le-o pun pe a mea sub nas, fug ca de o carte de magie neagră.
Simplu, DA. De ce? Pentru că vreau să trăiesc pericolul pe care mintea mea e doar capabilă să-l contureze și vreau să mă împrietenesc cu personajele de basm.
Oh, asta e una grea. Mă gândesc că nu aș fi denumit-o „Biblioteca fermecată” sau „Gemenii”. Prima variantă ar fi divulgat subiectul cărții, iar a doua îmi sună penibil pentru titlul unei cărți.
Bineînțeles, zi de zi. Sorina din carte este versiunea cea dorită de mine, cea deschisă și dispusă să se avânte irațional în pericole pentru cei dragi. Sorina din carte are viața paralelă pe care mi-o imaginez eu a o avea.
Da, m-am imaginat a fi o persoană cu aripi pentru a putea atinge locurile cele mai înalte. Mi-am imaginat a mă transforma într-o pisică-de-mare pentru a înota cât mai adânc. Tot timpul vreau să ajung în puncte de neatins pentru mine.
În primul rând i-aș da o lustruire țeapănă și l-aș mai modela nițel pe ici, pe colo. După l-aș băga la interogatoriu: vreau o discuție serioasă cu el. „De undei vin ideile?”; „Ce-i stârnește ideile?”; „Ce-l ambiționează?”; „Pentru ce încearcă atâtea?”.
O ieșire din tipar, o provocare, o încurajare pentru talentele de la noi și o oportunitate spre a le deschide ochii celor din jur, că artiști nu sunt doar cei de peste granițe.
