Sunt un om care iubește viața cu țoață ființa. Îmi place enorm ideea aceea, poate clișeică, dar totuși atât de adevărată, de a ne bucura de fiecare clipă ca și cum ar fi ultima. Sunt o cinefilă de copil și un music freak veritabil. Admir și mă las inspirată de tot ceea ce înseamnă și implică arta, fie clasică, modernă sau extra-dubios de „dadaistă”. Îmi place să interpretez picturi, să-mi pun întrebări și să găsesc sensuri neobișnuite. Ador plimbările de tot soiul, marea și muntele sunt cei mai buni prieteni ai mei, iar orele târzii sunt cele cărora mă confesez mereu. Sunt fascinată de frumusețea și comportamentul tuturor animalelor, iar furtuna e de departe fenomenul meu favorit. Mi-ar placea să văd că bunătatea - față de noi înșine, față de ceilalți, față de lume - să valoreze mai mult și să însemne mai mult.
Nu s-a dezvoltat, s-a născut brusc. S-a întâmplat la 10 ani. Știm foarte bine că structura psihologica pe care o avem când suntem adulți - fobii, fixuri mintale, comportamente, instincte, afecțiuni, etc. - sunt strâns legate de copilăria noastră și de cum ne-am trăit-o.
Pur și simplu am luat o agendă - îmi amintesc foarte bine - și am scris doua poezii, nici eu nu știu de unde au venit atunci. Ambele cu rima îmbrățișată, ambele melancolice și cu imagini à la Bacovia. Ridicole, probabil, daca le-aș reciti acum, dar autentice, sincere, clare.
Citeam tot felul de povestioare și îmi citeau și părinții foarte mult. Eram impresionată mai ales de tot ceea ce se deosebea de restul povestioarelor auzite. Cel mai mult îmi plăcuse „Til Buhoglindă”, cel care făcea cele mai mari trăsnăi și care, până și înmomentul în care a fost îngropat, sicriul lui a căzut în picioareși i-a lăsat mască pe toți cei prezenți. „Micul Prinț”, printre altele, o să rămână cea mai mare influență a copilăriei mele și a felului în care scriu, în general, pentru că „esențialule invizibil pentru ochi”.
Cum povesteam mai devreme, lumea cărților a fost dintotdeauna prietena mea bună, iar scrisul reprezenta pe atunci pentru mine, și reprezintă încă, cea mai pură și mai sublimă formă de „catharsis”. Poezia este, deci, regina catharsis-ului, îmbrăcată în smaralde din cap până în picioare. Nu cred că romanul, piesa de teatru sau nuvela pot întrece vreodată forța de exprimare pe care ne-o oferă poezia.
Poezia este intimă, personală întotdeauna. Chiar și atunci când scrii despre un peisaj de iarnă, scrii despre tine. Este unică.
«Obsidianul din oglinzi» a fost întrezărit pe la 15 ani și a reușit să deschidă ochii și să vadă lumina lumii abia acum un an. Mi-a oferit atât de multă speranță, pe care să pot s-o dau mai departe, căci este un vis, dar un vis muncit din greu. Sunt fericită, exuberantă, desigur, și nu vreau să estompez niciun sentiment pe care îl am în acest moment, cu atât mai mult după ce lansarea din 7 octombrie desfășurată la Biblioteca Județeană din Ploiești a atras și mai multe urechi să asculte ce avea de spus arta.
Întreg volumul este conturat în jurul ideii de om-oglindă, de oameni care se reflectă unii în alții ca niște oglinzi parelele și de latura aceea ascunsă, „întunecată” cuprinsă în interiorul oglinzii - știm prea bine că această perspectivă de tărâm coșmăresc dinăuntrul oglinzii este mai veche decât lumea însăși, iar eu nu am făcut decât s-o îmbrățișez sub toate formele ei și s-o transform apoi în alte multe forme. La o mai atentă privire, volumul începe cu „tu” și se încheie cu un „eu”, bineînțeles că sunt un „eu” și „tu” la modul general - înfrumusețea ideii de a uni pe „ei” cu „noi”.
Tripla lansare de la Bibliotecă a fost un eveniment cultural care a dat puțin mai multă culoare acestui cadru literar ploieștean, care, bineînțeles, nu a încetat niciodată să existe sau se facă remarcat, dar a avut și suficiente neplăcute coborâșuri. Începusesă se îndrepte înspre o imagine monocromă și încă se zbăteasă iasă de sub « talpa » ultra-industrializării.
De curând, totuși, putem spune cu certitudine că lucrurile devin mai frumoase. Am pictat tramvaiele cu faimoase personalități născute în Ploiești sau care și-au făcut veacul aici și au adus contribuții însemnate vieții culturale, avem picturi murale pe ziduri din « ganguri » uitate de timp, acolo unde nu te-ai aștepta să vezi încântări vizuale și culori cu povești.
Iar mai nou, avem un festival cu un nume dubios, care iți trezește toate simțurile și… desigur, nu înțelegi nimic din ce ar vrea de la tine. Dar asta e și ideea, nu trebuie să înțelegi ceva,trebuie să simți. Și cu ocazia acestei aruncări în gol artistice, care invită toți ploieștenii la a fi mai deschiși la combinări de modalități de exprimare, la a cunoaște cu adevărat artiști autohtoni, la a fi liberi…măcar pentru 3 zile - haideți să vedeți cum poate poezia să NU fie plictisitoare!
