Eliza este o ființă ce a ales în această viață calea artistică, posibil să fi avut rădăcini și în alte vieți cu respectivul subiect însă aici.. acum sunt un artist vizual ce deține ca și unealtă camera foto și lumea interioară.
Fiind o ființă narcisistă pe la 14 ani am început prin a mă fotografia, interesată fiind de ideea observării mele în/din alte perspective. Cum viață mea este o introspecție absolută, recunosc că atunci nu îmi dădeam seama, însă am început să mă duc înainte spre.. Ceva. Ulterior mi-am dat seama că pot exprima realitatea, exact așa cum eu o cunosc și o pot arată și celorlalți. Am studiat la Unarte, secția Foto - Video, iar acolo orizontul cunoștințelor mele și înțelegerea mea s-a mărit.
Din ce punct de vedere? La nivel artistic este suficientă mediocritate și apoi mai există și restul despre care nu am o părere necesară. Sunt și ei acolo doing their thing.
Consider că este hiper-folosită. Ceea ce mie nu-mi spune nimic sau nu-mi arată. Sunt mai multe soiuri de fotografie, fiecare om și-a ales direcția. Atâta timp cât ei se bucură cu ceea ce creează, aduc un plus în conștiința colectivă.
Fotografia colecționează Viața exact așa cum este ea, peste 100 - ’ de ani cine se va uită la imaginile noastre va vorbi despre „ce a fost” sau „cum era”. Internațional, simt o deschidere mult mai benefică pentru artiștii vizuali/fotografi dar asta vine o dată cu societatea respectivă, deschiderea lor și educația.
La începutul carierei mele, mă inspiram destul de mult din istoria artei, ceea ce simțeam că face click cu discursul meu vizual reinterpretam, am un proiect din 2016 unde m-am inspirat cu totul de la Hans Breder. Ulterior mi se impregnase în cap „Să faci ceva ce n-a mai fost făcut, să faci ceva ce n-a mai fost făcut” un loop, aproape mă chinuia.
Da și nu. Nu cred că există o singură formă pură de artă. Consider că ceea ce face artistul din totalitatea lui devine pur prin simplă alegere indicată de interior. Practic poate fi orice.
Nu cred că este cineva care poate da tonul pentru toată lumea. Însă, consider că generația mea are un soi de independența aproape egotică unde se adera spre genialitate automat spre autenticitate.
De aș alege o parte din preferații mei ar fi; Xiu Xiu Kong, Carlota Guerrero, Michael Donovan, toți contemporani.
Sincer, nu cred. Posibil ca aceeași întrebare să fi fost pusă de către pictori când se inventa fotografia și știm cu toții că pictura depășește la momentul actual fotografia ca intensitate, unicitate și recunoaștere, atât în vânzări cât și în educație. Cred că o să se păstreze întotdeauna o aura asupra autenticului.
Să facă exact ce simt și cum vor!
I-aș spune că este o idee nouă ce se desfășoară într-o hala imensă unde se adună mai mulți artiști din diverse domenii și că m-am gândit mult dacă talpa iadului este legată de fundul iadului ori de partea de dedesubt a iadului. Și mă întrebăm ce e defapt, dincolo!?
