[Antonia] În viața de zi cu zi toți jucăm un personaj, nu trebuie să fii actor pentru a arăta ceva lumii, să exprimi ceva sau să lași ceva care poate stârni controverse. Actorii, spre deosebire de ceilalți care nu practică actoria, duc anumite gesturi la extrem, astfel, dând o notă umoristică, dramatică. Deci, ca răspunsul să fie evident, lumea întreagă este o scena infinită pentru noi actorii, expirând și inspirând teatru.
[David] Simt că fiecare moment pe care îl trăiești trebuie sa fie făcut cu intenție, la fel ca pe scenă, fiecare cuvînt și fiecare mișcare au un scop, acela de a arăta cine ești. Eu sunt de părere că pe scenă, ca actor, trebuie să fii liber și să nu te afecteze ce cred alții despre ceea ce faci.
[David] De mic am fost un om foarte extrovertit, care se mișca și gesticula mult. Așadar, când o prietenă de familie mi-a sugerat că m-aș descurca bine ca actor, i-am respectat sfatul și de atunci este unul din puținele lucruri care mă fac să simt că trăiesc în prezent.
[Pamela] Totul a început acum doar câteva veri, când niște prieteni buni și noi, pasionați de cinematografie, au început să își creeze portofoliile formate din scurt metraje pentru facultate. Atunci m-au rugat să joc și, neștiind exact ce să fac, am adunat tot ce am putut de la actori mai experimentați decât mine. Rezultatul a fost chiar unul bun. De la cinematografie am evoluat către teatru și când am sesizat diferențele majore dintre cele doua arte, am realizat și că, pentru mine, teatrul și scena dețin adevăratele trăiri pe care le caut.
[Antonia] Emoții am avut întotdeauna. Un actor care nu simte nimic atunci când este pe scenă, nu se poate numi actor. Singura chichiță este că știm cum să ni le controlăm și să le adaptăm la ceea ce trebuie să zicem/ jucăm.
[David] Ca actor este imposibil să nu ai emoții când te urci pe o scenă și joci în fața oamenilor. De la frică până la bucurie, amândouă aducând până la lacrimi. De fiecare dată când mă urc pe scenă sunt foarte bucuros, chiar dacă am un gol în stomac. Dar, ca să răspund în final la întrebare, da! Fiecare moment din teatru înseamnă emoții, nu ai cum să transmiți ceva dacă acel ceva nu este totul pentru tine.
[Pamela] De absolut fiecare dată. Șmecheria e să transferi sentimentele care te acaparează în planul personajului tău și să îl lași pe el să exprime totul, nu pe tine. El știe ce face.
[David] Nu mă atrage cariera de actor, pentru că în România, cel mult, chiar dacă reușești să termini facultatea de teatru, nu ai avea o scenă și un public în fața căruia să joci, un lucru care mi se pare foarte trist.
[Pamela] Teatrul va fi o constantă în viața mea. Îmi pot da seama de asta fără grijă. În schimb, simt că viața mea se îndreaptă către altceva, separat de teatru, așadar nu plănuiesc să urmez artele teatrale în carieră.
[Antonia] Oare de ce sălile de teatru și de concerte sunt mereu pline, iar muzeele complet goale? Majoritatea ploieștenilor preferă să fie spectatori la un act cultural-artistic, decât să se culturalizeze pe cont propriu.
[Pamela] În trecut, viața cultural-artistică din Ploiești se simțea cândva ca fiind mai înflorită. Totuși, din ce am auzit, și atunci cu foarte multă cenzură și reguli prea stricte. Din păcate, simt că atârnăm de o ață subțire privind nu cantitatea sau calitatea vieții cultural-artistice din Ploiești neapărat, cât interesul oamenilor de a o descoperi și aprecia. Ea există, există în teatre ascunse în subteran și construite în fostele cantine ale deținuților, cum este Centrul Dramatic Mythos. Există în încercări de trezire la realitate asupra frumuseții artistice a acestui oraș, cum ar fi festivalul de artă Talpa Iadului.
[Vlad] În ultimii ani, a apărut o comunitate mică de oameni interesați de artă și cultură. Cu ajutorul acestui festival sper că această comunitate va crește și în viitor vom putea organiza și alte activități de acest fel.
[Antonia] Cred că cea mai mare problemă a mea și a tuturor, este că nu știm cum să ne rezolvăm problemele. Întotdeauna căutăm să le ignorăm, cădem într-o tristețe subită, ne apelăm prietenii sperând că ei ne vor ajuta, când de fapt răspunsul stă chiar în mainile noastre, se află în problema pe care o avem.
[Pamela] Probabil exact ceea ce am menționat și la întrebarea precedentă. Și anume dezinteresul unei mulțimi majoritare de oameni asupra a ceva în care eu și atâția oameni ca mine ne turnăm sufletele. Dezinteres asupra frumosului și culturii, pentru care noi luptăm și despre care noi visăm. Lumea ar fi atât de schimbată și echilibrată dacă am știi să privim, să întrebăm, să înțelegem și să apreciem.
[David] Un nume inițial șocant pentru toata lumea care îl aude, ceea ce mi se pare superb de fiecare dată când îl prezint oamenilor. Avem nevoie de ceva surprinzător, ieșit din comun.Oamenii sunt blocați în viețile lor monotone și le e frică de necunoscut. La acest festival, eu cred că au oportunitatea să încerce să vadă și altă parte a vieții , cea artistică. Aud foarte mulți oameni care vor să participe, dar sunt indeciși pentru că nu știu ce va fi acolo și despre ce este vorba. Dacă sunt curioși, le recomand să vadă cu ochii lor.
[Pamela] Talpa Iadului este într-adevăr un nume îndrăzneț, dar este așa cu un motiv întemeiat. Mi se pare că este făcut cumva să te zguduie, să te facă să îți deschizi puțin mai larg ochii la ceea ce e în jurul tău, ca apoi, când îi deschizi și mai bine. Să observi cum ești înconjurat de atâta pasiune pusă în artă, toată adunată de unde nu te-ai aștepta, de la artiști tineri sau experimentați. Astfel, asemenea titlului, și evenimentele festivalului în sine sunt făcute să te șocheze. Așadar, pot spune doar că suntem în egală măsură de entuziasmați să vedem ce putem să facem, să aducem acest festival în lumina pe care o merită.
