Pentru început, cum te-ai descrie unei audiențe care nu a auzit niciodată de Diana Stanciu?

Cel mai greu lucru pentru mine este să mă descriu. Cum să fac un pas în spate și să mă văd din exterior, când fiecare om vede în mine ceva diferit, ca un mare puzzle din care fiecare își ia câte o piesă și o potrivește cu sufletului lui?

Cu mai fost ademenită în această “plasă a fotografiei”?  De ce fotografie și nu pictură sau sculptură?

Nu cred că am fost „ademenită” pentru că fotografia pe film era ceva foarte comun în casa mea și a mamei mele, în familia mea. Muzica, pictura, toate erau atât de comune încât, pentru mine, cu timpul au devenit indispensabile, așa cum unei  persoane îi este indispensabil aerul, mâncarea, somnul.  Tata respiră prin muzică, fratele meu la fel. Am studiat pianul începând de la 6 ani, asta a avut un impact major asupra dezvoltării mele. Am învățat încă de mică să-mi exprim sentimentele prin muzică, iar odată ce am început, nu am avut unde să mă duc decât înainte, în alte spectre ale artei: pictură, fotografie, cinematografie, dans contemporan, balet, poezie, proză. Toate m-au definit și încă fac parte din mine, din viața mea, însă am decis că cel mai bine mă exprim și mă definesc prin fotografie. Toate celelalte sunt modalitățile mele personale de exprimare, de catharsis, de vindecare. Fotografia este mai mult de atât. Cu fotografia am avut curajul să ies în față, să mă exprim și să reușesc să ating sufletele celorlalți oameni, creând emoție.

Ai vrut dintotdeauna să fii fotograf?

Inițial îmi doream și susțineam de mică faptul că o să devin model și scriitoare.  Nu aveau nimic în comun, motiv pentru care îmi aduc aminte că oamenii care mă întrebau rămâneau consternați de acest răspuns. Mama îmi făcea foarte multe fotografii pe film, mă fascina tot procesul. Felul în care ne pregăteam în zilele cu soare și lumină bună să mergem să facem fotografii, faptul că îmi luam cea mai frumoasă rochiță, vânarea cadrului artistic, a luminii, felul în care punea filmul în aparat, dar cel mai mult,  imaginea ei cu aparatul la ochi. Mi se părea atât de frumoasă, interesantă, creativă, puternică, dar în același timp fragilă și melancolică, își dorea să-și aducă mereu aminte de acel moment, de mine în rochița mea albă, la vârsta de 10 ani, chiar și fără un dinte lipsă și cu părul ciufulit, pentru că niciodată nu se așeza frumos. Ea era artista, iar eu mă simțeam muza. Rolele pe film le developa unchiul meu, din baia de serviciu a apartamentului în care stătea, transformată într-o cameră obscură, iar pentru mine, camera aceea cu lumină roșie era cel mai interesant loc de pe pământ. Îmi aduc aminte că stăteam la ușă și abia așteptam să se crape, să văd cum întinde fotografiile pe sârmă și încep să prindă viață. Opt ani mai târziu, eram model. Încă opt ani mai târziu, eram fotograf. Cred că lucrurile care ne fascinează atunci când suntem mici, nu ne atrag degeaba. Pe ideea aceasta se bazează întregul meu proiect la care lucrez din 2015, „What Dreams May Come” – ocolecție de 100 de portrete însoțite de povești scrise de mine în baza interviurilor luate oamenilor care îmi povestesc ce își doreau să ajungă atunci când erau mici și ce fac în prezent.  

Există ceva ce ai spune că au în comun toate lucrările tale? Dacă da, care este acest lucru?

Da. În proiectul de care povesteam mai sus, „What Dreams May Come”, toate lucrările sunt portrete alb negru, iar subiecții au ochii închiși. În portretistică întotdeauna încerc să găsesc frumosul, emoția din persoana pe care o fotografiez. Iar în fashion, există o poveste în editorialele mele. Mai întâi creez conceptul, ce vreau să transmit, și ulterior aleg alături de echipa mea și oamenii minunați care m-au susținut mereu indiferent de cât de nebunească părea ideea inițial, elementele vestimentare, de make-up, de păr, modelele, setup-ul, totul în așa fel încât să se încadreze în povestea mea în imagini. Este foarte important să lucrezi cu oameni cu care rezonezi, pentru că este o muncă de echipă la editoriale.

De ce crezi că ești atrasă de fotografia portretistică în special?

Pentru că sunt îndrăgostită iremediabil de emoție și îmi place să ating privitorii prin emoție. Fiecare om reprezintă un univers de trăiri, sentimente… și îmi place să le arăt viziunea mea asupra lor. Îmi place să le arăt că sunt frumoși, artistici. Îmi place să le arăt o latură a lor pe care nu știau că o au. Și îmi place foarte mult să văd reacția lor atunci când le arăt fotografiile. Pentru mine, fericirea lor, zâmbetele lor, sunt similare cu aplauzele pe care le primesc actorii pe scenă la finalul unei piese, sau muzicienii la finalul unui concert.

Atunci când îți alegi subiectul pentru o fotografie, cauti ceva anume?

Cred că frumusețea este obiectivă, mai ales văzută prin ochii unui fotograf. Unii oameni pur și simplu mi se par interesanți, artistici, prin particularitățile lor: pistrui, privire, felul în care zâmbesc, felul în care își țin mâinile, felul în care simt. Nu îmi dau seama de acest lucru cu adevărat, sincer, decât atunci când îi privesc prin lentilă. Dar cel mai mult, cred că mă caut pe mine în ei. Subiectul, de fapt, este o oglindă în care se reflectă orice artist, nu?

Inspirația este peste tot în jurul nostru, dar care ai zice că este inspirația ta cea mai mare?

Cred că sunt norocoasă la acest capitol. Nu m-am trezit niciodată în situația în care să nu am inspirație într-un domeniu artistic. Cred că efectiv nu mă trezesc niciodată în punctul în care să nu am ceva de spus lumii sau mie însămi. Dacă îmi dai o foaie albă de hârtie în față și un pix, voi începe să scriu fară să mă opresc măcar o secundă, ba chiar o să îmi fie greu să țin pasul cu gândurile mele care o iau mereu înainte, așa că va fi o continuă provocare sa scriu atât de repede și în același timp citeț, motiv pentru care am ajuns să tastez atât de repede la laptop. La fel este și în dans, pian, cinematografie, pictură. În fotografie văd peste tot cadre, cadre, cadre! Din mașină, de la geamul casei, pe stradă, idei, o mie de idei. Nu apuc să pun în practică decât unu la sută probabil din ce mi-aș dori. Partea frumoasă e că nu mă plictisesc niciodată. Mi-ar mai trebui probabil încă o viață ca să creez tot ce îmi doresc. Dar cel mai mult mă inspiră muzica pe care o ascult. Fie că vreau să scriu, să pictez, să dansez, să fotografiez, există mereu o melodie pe fundal sau în căști, care mă duce într-o atmosferă în care sunt doar eu cu mine. Cred că orice proces de creație poate fi realizat numai în deplină solitudine și ăsta e modul meu de a ajunge înapoi la mine, în lumea mea.